Revigorarea de toamna

Luna august se traduce in apicultura cu inceputul toamnei si pregatirea albinelor pentru iernat. Din contra, eu imi propun sa ies din hibernare cu acest canal de comunicare care este trantor.ro si sa ajung mai aproape de cei care ar putea fi interesati de lumea albinelor.

Am ramas mult in urma in privinta acestui site pentru ca nu am fost foarte multumit de platforma, motiv pentru care nici nu m-a tras inima sa intru prea des sau sa ma acomodez cu wordpress-ul; sper sa gasesc curand ceea ce caut, dar pana atunci imi propun sa conturez informatiile pe care vreau sa le transmit.

Pe curand!

Hrănirea albinelor iarna

Iarna, sau mai bine zis când temperatura scade noaptea sub 7 grade, respectiv în prima parte a iernii şi la ieşirea din iarna, dar nicidecum în toiul gerului pentru că atunci este riscant şi ineficient să manipulăm stupii, albinelor li se administrează hrană solidă sub formă de turte.

Turtele se fac din 70 % zahăr pudră şi miere 30 %. Mierea, uşor încălzită, se amestecă bine cu zahărul ca o cocă de pâine. Apoi se porţionează pasta rezultată la 0,7 – 1 kg şi se introduce într-o pungă. Se presează punga până ajunge la grosimea de maxim 1 cm.  Se decupează partea superioară a pungii şi se pune deasupra cuibului.

Necesarul lunar se estimează a fi de aproximativ 1 kg de astfel de hrană pentru o familie medie.

În situaţia în care nu avem miere ca să facem turte, adică în cazul de faţă, hrănirea se poate face şi numai cu zahăr sub formă de şerbet.

 

Ceara

Ceara este secretată de oglinzile cerifere, care sunt nişte glande poziţionate pe partea inferioară a abdomenului albinei.

Imediat ce este produsă, ceara este transparentă şi are un punct de topire relativ scăzut, între 20-25 ‘C.

Albina preia solzişorul de ceară cu picioarele şi apoi cu mandibulele, îl îmbogăţeşte cu enzime, proces prin care îi creşte practic temperatura de topire; la finalul procedeului ceara devine albă. Culoarea galbenă a cerii provine de la oxidare şi din contactul cu mierea.

O familie de albine poate produce în decursul unui an între 700 si 800 g de ceară.

Propolisul

Propolisul este adunat de albine de pe cleiul pomilor, mugurii plantelor etc. Albinele folosesc propolisul pentru a astupa gaurile din interiorul stupului, pentru micsorarea urdinisului, lustruirea celulelor fagurilor. Cleiurilor adunate din natura, albina le adauga enzime si o cantitate apreciabila de ceara (~30%), rezultand astfel propolisul, o substanta brun-verziue. Are un miros placut de terebentina, framantat intre degete este vascos, lipicios si lasa urme de grasime (de la ceara) si se lipeste bine de cutit.

Recoltarea. Apicultorul obtine propolisul prin raschetare de pe rame si de pe peretii interiori ai stupului. Productia anuala a unei familii de albine se ridica la 50-100 g propolis. Cantitatea de propolis recoltata de om creste considerabil cu ajutorul colectoarelor de propolis sub forma unor site de plastic sau metalice cu ochiuri nu mai mari de 3 mm, plasate pe partea interioara a podisorului. Albinele sunt astfel determinate sa astupe gaurile respective. Sitele se congeleaza pentru a se intari propolisul si apoi se freaca ca sa se desprinda usor; sitele pot fi refolosite.

Utilizare. Propolisul este recomandat pentru cresterea imunitatii organismului, in tratarea afectiunilor stomacale (ulcere, gastrite, arsuri) sau a ranilor deschise, arsurilor etc, avand efect regenerator al celulelor.

Propolisul poate fi utilizat in forma solida, mestecat, dar in cantitate nu mai mare decat un bob de orez zilnic.

Din propolis maruntit cat mai mic si acoperit cu alcool 98% si tinut asa ~ 2 saptamani se poate obtine tinctura / spiz de propolis. Partea inferioara mai maloasa obtinuta reprezinta propolisul dizolvat in alcool si se numeste spiz, iar partea lichida de deasupra este tinctura obtinuta.

Tratamentul cu propolis trebuie sa fie de maxim 2 saptamani cu pauze de minim o luna. Excesul poate fi daunator.

Anatomia şi fiziologia albinei

Albina face parte din specia apis mellifera.

Există mai multe rase de albine: ligustica (italiană), carnica (nordică), africană, carpatică (o variantă de carnica), caucaziană (ucraineană).

Din punct de vedere anatomic, albina este compusă din cap, torace şi abdomen; albina are 2 perechi de aripi şi 3 perechi de picioare.

Pe cap sunt dispuse o pereche de ochi compuşi situaţi de o parte şi de alta a capului, o pereche de antene, 3 ocelli (ochi), mandibula şi proboscis / trompa învelită într-o teacă.

Ochii albinei nu disting culoarea roşie, se pare că albina o vede ca pe negru, de aceea nu este indicat să intrăm în stupină în roşu sau negru, pentru ca, în ciuda faptului că albina nu le vede, le percepe ca pericole şi poate ataca.

Prin antene albina primeşte informaţii legate de presiunea atmosferică, temperatură, feromoni.

Cu ajutorul mandibulei albina apucă, dar nu taie, spre deosebire de viespe care poate şi tăia.

Cu trompa albina linge şi suge; de asemena, cu trompa albinele hrănesc regina / matca şi puietul. Teaca trompei are rol protectiv şi se continuă în interiorul corpului albinei până în abdomen.

La nivelul capului, sub stratul chitinos se află glandele hipofaringiene care secretă aşa-numitul lăptişor de matcă.

Glandele hipofaringiene se dezvoltă până în a 18-a zi de viaţă a albinei, dupa care până în ziua a 26-a sunt în stadiul de maximă secreţie. După ziua 26-a şi până cand moare (albina trăieşte în medie 35 de zile), aceste glande se atrofiază.

De aceea, în intervalul 0-18 zile albina are un rol de paznic şi de curăţător în interiorul stupului, apoi în intervalul 18-26 zile, când secreţia de lăptişor de matcă este maximă, albina are rolul de doică (ingrijeşte puietul, tot în interiorul stupului) şi abia după ziua 26-a devine albină culegătoare.

Toracele este legat de cap prin peţiol (gât). Toracele este acoperit cu chitină ca şi capul. Pe torace se află 2 perechi de aripi ancorate intre ele prin hamuli (cârlige) şi 3 perechi de picioare.

Dacă prima pereche de picioare nu prezintă mare importanţă din perspectiva apicultorului, cea de-a doua pereche de picioare are rol de curăţare a antenelor de polen, iar cea de-a treia curăţă corpul de polen.

Abdomenul este de asemenea legat de torace prin peţiol, are o structură inelară din chitină. Abdomenul este format din 6 inele la albina lucratoare şi matcă, iar la trantor din 7. Fiecare inel este format din cate 2 semicercuri, cele inferioare numindu-se sternite iar cele superioare – tergite.

La nivelul ultimelor 4 sternite se află glandele (oglinzile) cerifere care secretă ceara. Doar albina lucratoare are dezvoltate aceste glande. Glandele încep să se dezvolte din a 12-a zi de viaţă a albinei şi ating apogeul în ziua 18-a. Ceara secretată de albine este transparentă şi are un punct de topire scăzut, de 20-25 grade C. Albina preia solzişorul de ceară cu picioarele, îl ia în mandibule, îl amestecă cu enzime şi îi creste astfel temperatura de topire, ceara căpătând culoarea albă. Ceara se îngălbeneşte în urma oxidării şi contactului cu mierea.

O familie de albine secretă într-un an ~ 700 g ceară.

Tot în abdomen se afla şi glanda lui Nasocov care secreta feromonul (mirosul) de matcă. Indivizii aceluiaşi stup au un miros distinct imprimat de către matcă. Feromonul de matcă are şi rolul de a inhiba dezvoltarea organelor genitale ale albinelor lucrătoare. De aceea, atunci când albinele lucrătoare încep să depună ouă, este semn că li s-au dezvoltat organele genitale, atribut rezervat mătcii, aspect posibil numai în lipsa mătcii aşadar, deci familia se cheamă că s-a bezmeticit / orfanizat.

Ouăle depuse de către albinele lucrătoare nu sunt însă fecundate cu spermatozoizi şi, din acest motiv, din acele ouă se vor naşte numai trântori. Celulele cu trântori se disting de celelalte celule prin faptul că sunt mai mari şi în cele mai multe cazuri le regăsim în partea superioară a fagurelui. Feromonul de matcă se menţine în stup până la 3-4 ore. Dacă o familie pierde matca / se orfanizează, este ideal să fie introdusă în stup o matcă nouă în următoarele 6-12 ore.

În abdomen se găsesc următoarele organe:

  • proventricul (guşa) – aici se depozitează nectarul de când este cules de pe floare până la stup. Când este umplută cu nectar, guşa albinei ocupă mai mult de jumătate din abdomenul albinei. Ajunsă inapoi în stup, albina culegătoare predă nectarul celorlalte albine prin regurgitare. Procesul de invertire a nectarului în miere incepe însa încă de la culesul de pe floare;
  • intestinul subţire, separat de guşă printr-o supapă care nu permite intrarea în intestin decat a mierii;
  • intestinul gros – polenul din mierea cu care se hrăneşte albina ajunge în intestinul gros, dar spre deosebire de miere care se absoarbe prin pereţii intestinului gros, polenul se depozitează în intestin sub formă de graunţe foarte mici care se sparg doar în prezenţa unui mediu acid, proces de fermentare în urma căruia rezultă păstura. De aceea, în sezonul rece, mai exact când albina nu iese din stup, se poate constipa şi declanşa nosemoza (diaree), boală produsă de o bacterie, Nosema apis, ce secretă toxine. Din acest motiv, la începutul primăverii, trebuie provocat zborul de curăţire al albinelor, ocazie cu care acestea îşi golesc intestinul de reziduuri. Este şi motivul pentru care iarna nu se administrează hrană proteică albinelor, ci doar energetică, pentru că proteina nu poate fi asimilată şi se depozitează!;
  • aparatul vulnerant (acul) este format din sacul de venin, acul propriu-zis şi glandele de secreţie a veninului. Înţepând o altă albină, acul se poate retrage şi veninul regenera, dar daca înţeapă omul, albina işi pierde tot aparatul vulnerant care rămâne pe pielea omului, ca urmare – albina moare.

În partea inferioară a abdomenului, numai la albinele eclozionate în august – septembrie, se regăseşte un strat lipidic denumit corp gras. Corpul gras este util în dezvoltarea glandelor hipofaringiene care secretă lăptisorul de matcă şi cu care albinele vor hrăni începând cu luna ianuarie puietul. Aceste albine dotate cu corp gras reusesc să trăiască din august – septembrie până la ieşirea din iarnă, deci ~ 6 luni, spre deosebire de celelalte albine care au o durata de viata de ~ 35 de zile.